„În fiecare concert, descoperim moduri noi de a ne conecta unul la celălalt și de a ne pune reciproc în valoare”. Dialog cu Ernesto Aurignac, Ramon Prats și Marco Mezquida

Chamber Jazz@ Transilvania University | 20 martie 2019

 

Adrian Lăcătuș: Pentru că diversitatea influențelor din muzica voastră este evidentă, voi începe prin a vă întreba despre sursele voastre de inspirație. Nu păreți să țineți foarte mult la un anumit stil sau o anumită școală. Muzica voastră pare să fie rezultatul foarte personal și foarte actual al mai multor influențe. Puteți preciza câteva dintre lucrurile care simțiți că v-au format, ca grup?

Ramon Prats: Mai întâi, vreau să vă spun cât de interesantă mi se pare ideea unei discuții cu publicul după concert. De obicei, eventualele discuții au loc înainte. Dar mi-am dat seama că după concert energia e cu totul alta; pare că vorbim cu toții aceeași limbă. Cât despre influențe, cântăm în formule diferite, de la big band-uri la muzică improvizată. Cântăm și cu artiști pop, rock sau chiar folk, deci suntem implicați în tot felul de proiecte, iar în acest trio încercăm să ne găsim un vocabular al nostru.

Marco Mezquida: Mulțumim că sunteți aici. Ne bucurăm foarte mult să fim în Brașov. Avem șansa să cântăm peste tot în lume, dar iată că în România  e primul nostru concert. Cum spunea și Ramon, esențial este că iubim muzica de toate felurile, atâta vreme cât e creată cu pasiune. Ne plac muzica braziliană, muzica pop și cea progresivă. Ne-am dedicat însă cu precădere jazzului, iar asta se simte în ceea ce facem pe scenă. Doar că e vorba despre un jazz foarte contemporan. Suntem în secolul XXI, iar totul pare să fie un colaj astăzi. Putem cânta un întreg set de standarde de jazz sau pop, dar ceea ce facem noi e muzică originală. Sunt compoziții ale lui Ramon, Ernesto și ale mele. Cel mai important lucru pentru mine e libertatea creativă, pe care încercăm s-o valorificăm la maximum pe scenă. Avem un repertoriu pe care îl putem interpreta mai energic sau mai reținut, dar e aceeași muzică.

Ernesto Aurignac: Vorbesc o engleză foarte proastă, dar cu româna mă descurc perfect. Nu-mi place jazzul, dar în schimb îmi place mâncarea românească și în special ceva ce se numește paparupopus.

Audience: Papanași.

Ernesto Aurignac: Papanașii sunt foarte buni.

Adrian Lăcătuș: Nu-ți face griji în privința jazzului; pare să fie în regulă. Mă gândesc că găsiți mai greu mâncare bună decât muzică bună. Mi se pare interesant tipul acesta de trio. Știu că aveți și alte proiecte, dar probabil că această formulă minimală e ideală pentru a exprima un anumit ritm și o anumită melodie. Muzica voastră e foarte contemporană, cum spunea și Marco, dar credeți că există în ea ceva care să vă lege de formația și de țara din care proveniți? Am auzit câteva melodii populare, foarte discret integrate, în concertul din seara asta. Provin din ceva ce ține de rădăcinile voastre culturale sau sunt parte a acestui mare colaj global? Sunteți primii muzicieni din Spania și Catalonia din seria noastră de concerte de jazz. Voi cum vă raportați la contextul și mediul din care proveniți?

Ramon Prats: Eu locuiesc într-un sătuc și în ultimii ani mi-am dat seama de ceva. Ne cunoaștem cu toții între noi. Știți despre ce vorbesc: intri într-un restaurant sau într-un bar și-ți dai seama că știi pe toată lumea de acolo. Mergi mereu în aceleași locuri și asculți aceeași muzică. Dar în ultimii ani mi-am dat seama că consătenii mei duc o viață complet diferită, paralelă cumva. Nu avem nimic în comun. În contextul acesta nu putem vorbi despre rădăcini. Aveam un profesor cu care discutam despre jazz, dar vecinii mei, spre exemplu, nu știu nimic despre jazz. În același timp, Ernesto poate să facă o glumă ca cea de mai devreme, pe care s-o înțeleagă toată lumea. Aici e vorba despre felul în care ne raportăm la tempoul vieții. Sunt lucruri care transcend muzica ca atare. Fac pe filosoful acum.

Ernesto Aurignac: Am început să cânt la saxofon într-un fel de fanfară cu ocazie unei Săptămâni a Patimilor. Nu chiar o fanfară, pentru că melodiile erau mai degrabă triste. Dar atunci când cântăm, nu ne gândim la un anumit set de influențe, nici la o abordare stilistică sau alta. Suntem influențați de toate lucrurile cu care intrăm în contact.

Marco Mezquida: Încercăm să ne concentrăm asupra sunetului și armoniei și să ne lăsăm duși de val, dar evident că au existat influențe. Dacă te-ai născut la Madrid sau, ca mine, pe insula Menorca, muzica ta o să sune diferit față de a unuia născut în mijlocul Tokyo-ului sau în New York, pentru că te-ai dezvoltat ca muzician în altă parte a lumii. Energia asta apare inevitabil în muzica pe care o produci. Dacă aș fi locuit într-un mare oraș, aș fi fost o cu totul altă persoană, iar muzica mea ar fi sunat și ea altfel.

Adrian Lăcătuș: Toți oamenii de pe insulă sunt la fel de relaxați ca tine?

Marco Mezquida: Da.

Ramon Prats: Dar e ceva în muzica noastră care trimite cu gândul la Spania?

Adrian Lăcătuș: Nu, în sensul în care nu mi se pare că sună ca ceea ce înțelegem în mod convențional ca muzică spaniolă.

Marco Mezquida: Pesemne că lumea are impresia că tuturor spaniolilor le place muzica flamenco.

Adrian Lăcătuș: E o etichetă ușor de aplicat. Pornești de la un fenomen celebru și îl generalizezi. Nu, mă întrebam doar dacă simțiți vreo legătură cu tradiția muzicii jazz în Spania sau vă simțiți mai curând parte a scenei globale și comunicați în acest limbaj.

Marco Mezquida: Am lucrat cu muzicieni de jazz de toate vârstele și am învățat de la fiecare dintre ei câte ceva.

Ramon Prats: În Spania nu există ceea ce s-ar numi o tradiție a muzicii jazz. Înainte de anii ’80 nici măcar nu știam ce e jazzul. În Danemarca sau Franța, spre exemplu, apăruseră muzicieni americani de jazz încă din anii ’40 sau ’50, dar la noi nu.

Din public: Cum vă construiți melodiile? Care e procesul vostru de creație?

Ramon Prats: Cântecele noastre sunt destul de simple și scurte. De obicei facem o singură repetiție, înaintea primului concert, când încercăm diferite cântece și ne stabilim repertoriul. Restul apare live, în concert, când încercăm să vedem cât de departe putem ajunge în profunzimea fiecărui cântec. Dar cântecul în sine, pe hârtie, nu are prea multe note. Uneori cântăm fără melodie, alteori fără ritm și uneori chiar ocolim câteva dintre notele originale. Deci repertoriul nostru e într-o continuă transformare. Pornim de fiecare dată de la o listă prestabilită de cântece, dar nu ne ținem mai niciodată de ea. Schimbăm, inversăm, mai uităm…

Marco Mezquida: Ne pregătim destul de intens pentru momente speciale ca cel din seara asta, ca să ne putem concentra și proiecta toată energia asta pe scenă. Dar, în același timp, lăsăm de fiecare dată loc pentru ceva nou, încercând să descoperim moduri noi de a ne conecta unul la celălalt și de a ne pune în valoare unii pe ceilalți. Îmi place să știu că lui Ramon îi face plăcere să cânte, știind totodată că și el își dorește același lucru pentru mine. La fel și cu Ernesto. Și suntem alții de fiecare dată când cântăm. Asta e partea frumoasă la muzica improvizată, libertatea. Luminile din seara asta ne-au inspirat. Cred că e una dintre cele mai întunecate săli în care am cântat vreodată. Dar ne-a plăcut foarte mult. Iar concentrarea, liniștea și respectul pe care le simțeam din public ne-au creat senzația că suntem împreună în chestia asta, ceea ce e nemaipomenit pentru noi.

Ernesto Aurignac: Acum să mergem să mâncăm papanași!

 

Din public: Marco, am văzut că te joci cu coardele pianului atunci când cânți. Cred că e pentru prima dată când am văzut așa ceva. De ce faci asta?

Adrian Lăcătuș: Nu e ceva nou pentru pianiștii de jazz, la noi se întâmplă des. Avem un acordor în vârstă, care vine dintr-o familie de constructori de piane și care își dă seama imediat dacă s-a jucat cineva cu coardele pianului. Zice că nu e bine pentru pian. E mai de modă veche, dar îl respectăm foarte mult.

Marco Mezquida: Sunt sigur că pianul poate face față. Îmi place să-mi bag nasul în pian pentru că acolo descopăr de fiecare dată o lume nouă, compusă din sunete intense și inedite. M-a inspirat foarte mult ce face Chico la pian în filmele fraților Marx. Încerc să găsesc acele zone în care muzica cere acest gen de sunete. Dacă o faci tot timpul, devine plictisitor. La fel, când mă satur de clape, mă joc cu coardele. E o altă lume. Am albume în care mă joc în interiorul pianului și câte 20 de minute, folosind diferite tehnici. Asta face ca, atunci când revin la claviatură, să îi pot redescoperi farmecul.

Ernesto Aurignac: Vă mai putem cânta ceva?

Din public: Da.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *