„Asta e ideea la muzica de jazz: să poți să redai cât mai direct ce ai în cap sau ce simți”. Dialog cu Michael Acker și Albert Tajti

Chamber Jazz@ Transilvania University | 15 februarie 2019

 

Adrian Lăcătuș: Ascultându-vă, mi-am dat seama că pe voi doi, ca muzicieni ai secțiunii ritmice ale unei trupe de jazz, această formulă vă avantajează foarte bine. E un exercițiu care vă aduce pe amândoi într-o poziție centrală, de soliști, și vă permite să scoateți foarte mult din muzica voastră și din instrument, ceea ce într-o formulă mai amplă foarte rar se întâmplă. Ce părere aveți?

Michael Acker: Da, într-adevăr, asta a fost toată ideea, să mai ieșim și noi un pic la suprafață. Asta pentru că, de obicei, suntem cei cărora lumea le spune ce vrea să audă, dar vrem și noi să auzim ceva anume. Bine, noi ne impunem – eu cel puțin îmi impun sound-urile și ceea ce mi-e caracteristic, să zicem, și în trupele în care cânt în general. Într-un fel, le și aleg după ideea asta, să pot totuși să fiu și eu cât de cât în schema asta.  Dar da, aici experimentăm mult mai multă libertate decât avem în alte situații, mai ales că, într-o formulă așa de mică, poți să faci abstracție la un moment dat de ceea ce-ți propuseseși și să te duci în altă zonă din punct de vedere muzical sau al dinamicii. Deci e mai mult loc de joacă aici. Și da, suntem și noi mai importanți o dată în viața noastră.

 

Adrian Lăcătuș: Generația voastră de muzicieni se simte foarte în largul ei și cu instrumentul clasic, dar și cu efectele electronice, de la vocaliști până la violoniști, chiar. În cazul tău, Mihael, ai și tu o paletă largă de combinații și efecte. Ce crezi că aduce nou în muzica ta această dimensiune? În seara asta, cred că s-a văzut foarte bine cum ți-ai putut confecționa, ca să zic așa, un basist de backup, un ritm, și asta ți-a permis să faci mult mai multe lucruri pe corzi. Cum vezi asta ca perspectivă pentru tine ca muzician?

Michael Acker: Eu mi-am făcut tot arsenalul ăsta de pedale  tocmai ca să am mai multe posibilități de expresie. Pentru că basul în sine, ca sound, e mai pe joase. Cu alte cuvinte, e fundamentul, iar dacă vrei să ieși un pic de acolo, trebuie să compensezi cu ceva. De obicei, când improvizez în capul meu, nu aud improvizație de bas, ci alte instrumente: saxofoane, piane, chestii care se aud în mix în trupă, care pătrund mai bine. Și atunci,  ca să pot să cânt frazele alea pe care le aud în cap, trebuie să alterez puțin sound-ul și să adaug o octavă, de exemplu, sau, dacă vreau să fie mai dreamy, atunci mai bag un pic de reverb și pot să fac ce face o chitară, practic. Adică sound-ul ăsta mă ajută să ies un pic din spectrul de basist. Și mă ajută pur și simplu să cânt, să-mi scot direct din cap ce aud, căci asta e ideea la muzică: să poți să redai cât mai direct ce ai în cap sau ce simți, iar asta îmi dă foarte multe posibilități. În situația noastră, m-am gândit că ar fi interesant să fie pian acustic fără nimic și bas electric cu o tonă de jucării. E un sound pe care nu l-am mai auzit și care mi s-a părut interesant de experimentat. De asta nu l-am lăsat pe Albert să-și aducă clapa electrică și să scoată și el efecte.

Adrian Lăcătuș: Cred că era în contract, era interzis să vină aici cu clapa electrică când avem pianul.

Michael Acker: La cât de puține locuri cu pian bun sunt în țara asta, era chiar păcat să mai pui o clapă electrică lângă.

Adrian Lăcătuș: Apropo de asta, când tu spui că efectele electronice îți permit să exprimi ce ai în cap și improvizațiile, de fapt nu e vorba de o exprimare spontană, pentru că aici intervine un calcul  de compoziție și de aranjament destul de elaborat, pe care trebuie să-l proiectezi dinainte, și atunci aș vrea să te întreb, pentru că improvizația joacă un rol foarte important în muzica de jazz, în ce măsură efectele electronice intră în același joc al improvizației și permit aceeași spontaneitate. Sau ele trebuie presetate, pre-gândite, preprogramate?

Michael Acker: Nu. De obicei ideea ar fi ca tu să-ți poți proiecta sound-ul pe care îl auzi în cap direct prin efecte în muzica pe care o cânți. Nu există un efect prestabilit pe care-l folosesc pe o anumită piesă. Pe moment, în funcție de ce îmi vine atunci, aleg sound-ul potrivit. Deci și pedalele fac parte din improvizație. Și ca sound general, și ca aranjament. Noi avem o structură armonică pentru piesele astea și o formă aproximativă, când se cântă tema, ceea ce se întâmplă de obicei la început și la final.  Între momentele astea, adică în cea mai mare parte a piesei, se poate întâmpla orice. Ne ținem de structura armonică, dar putem și să facem abstracție de ea dacă vrem. Dar pentru asta trebuie să ai o conexiune și să-l cunoști bine pe omul cu care cânți, sau măcar să fie la un anumit nivel. Și da, efectele fac parte din joaca asta.

Adrian Lăcătuș: Dacă are cineva din public întrebări…

Ioana Diaconu: Nu întrebare, ci mai mult un comentariu. Apropo de patience, sunt recunoscătoare că ne-ați pus răbdarea la încercare în seara asta.

Michael Acker: În viață în general trebuie să ai foarte multă răbdare, că altfel începi să-i bați pe oamenii din jurul tău. Și eu am învățat chestia asta, să am răbdare. Mai ales ca basist trebuie să ai foarte multă răbdare cu liniile trupelor în care cânți.

Adrian Lăcătuș: Da, apropo de asta și de faptul că acest cântec a fost scos ca titlu și ca metaforă a proiectului, există în muzica voastră o atitudine foarte jucăușă, ludică, uneori ironică – aveți și niște citate –, dar în general una foarte senină, un vibe pozitiv, care consună cu ideea asta de răbdare și de detașare, de a face un pas în spate față de agitație.

Michael Acker: Da, asta ține tot de a fi sideman sau acompaniator. Cu asta te ocupi practic, aștepți să-ți zică lumea ce vrea să audă. Dacă sunt cinci oameni într-o trupă și fiecare dintre ei are o părere puternică, n-o să ajungi nicăieri, așa că cineva trebuie să facă un pas în spate și să zică: „OK, hai să vedem, discutați voi și noi executăm”. Și asta este o caracteristică a noastră, de asta probabil ne și înțelegem așa bine, și muzical, și personal, pentru că nu suntem oameni supărăcioși. Să fii supărat e pierdere de timp, după părerea mea.

Adrian Lăcătuș: Corect. Să-l auzim, totuși, și pe Albert un pic. O să-l întreb eu ceva.

Michael Acker: Vreți să-l chinuiți, da.

Adrian Lăcătuș: Nu, îi pun o întrebare amicală. Pentru că sunteți amândoi muzicieni profesioniști și cântați în diverse formule, iar Albert chiar a mai cântat în seria noastră de jazz de cameră (proiectul Straight Tones, alături de saxofonistul Cristian Soleanu), vreau să-l întreb ce înseamnă pentru el să comunice, să se înțeleagă foarte bine cu un muzician, nu doar într-un sens profesional, dar să facă parte din aceeași generație și să aibă o atitudine comună asupra vieții, asupra întâmplărilor prin care trec. Te face să te simți mai bine atunci când cânți cu un muzician cum este Michael sau te  stimulează mai degrabă diferența față de un muzician probabil foarte bun, dar dintr-o altă generație?

Albert Tajti: Da, evident că fiecare generație în parte o să creeze mai ușor conexiuni. Dar e absolut minunat, e ceea ce am visat.

Adrian Lăcătuș: Se vede că tu te simți bine.

Albert Tajti: Să poți să te înțelegi extraordinar de bine cu oamenii cu care lucrezi, iar job-ul să fie o foarte mare bucurie și mai ales improvizat…

Adrian Lăcătuș: Au mai apărut întrebări?

Din public: Sunetele pe care le scoți în timp ce cânți… Din gură, nu instrumentele. Le improvizezi pe moment, când apar, sau ai o tehnică anume, un moment bine gândit?

Adrian Lăcătuș: La mormăit se referă.

Michael Acker: Da, într-adevăr, îmi cânt frazele pe care le cânt pentru că mă ajută să-mi scot mai bine ideile din cap dacă le cânt și dacă le și…

Adrian Lăcătuș: …Vocalizezi.

Michael Acker: Vocalizez, exact. Pentru că toate sunt melodii care nu sunt învățate acasă. Știu teoria, știu pe ce acord mă aflu și mai departe inventez melodiile pe moment. Vocea este instrumentul cel mai apropiat de creierul nostru și atunci automat mă ajută să le scot și cu mâinile mai bine. Asta e tot, nu o fac din alt motiv, doar că mă ajută să iasă mai concret ce am în cap pe instrument. Dar se poate face abstracție de voce, nu e aia ideea. Dar mai vine din când în când vocalista, vede că eu stau acolo și îmi cânt melodiile cu vocea și îmi pune microfonul la gură… cel mai enervant lucru posibil.

Adrian Lăcătuș: Adică scoate un lucru intim în public.

Michael Acker: Asta e o chestie de show, se mai practică, și da, poți s-o faci, dar întreabă-mă înainte!

Adrian Lăcătuș: Și o ultimă întrebare. În jazzul românesc contemporan, voi simțiți că faceți parte dintr-o generație diferită sau vă integrați natural în marele context? Se simt și la voi, ca în alte arte – de pildă ca în literatură sau în artele vizuale – aceste diferențe sau poate chiar rupturi între generații?

Michael Acker: Este o ruptură foarte mare, de fapt. Eu când am ajuns în București acum zece ani, în 2008, zece jumate, cam așa, nu era nimeni de generația mea acolo. Următoarea generație era cu vreo cincisprezece ani mai  mare decât noi, generația Vlad Popescu să zicem. Oricum, următoarea generație era cu mulți ani mai mare ca noi, și după aceea venea imediat Mircea Tiberian, care iarăși e altă generație. În sensul ăsta, noi eram patru sau cinci oameni, care tocmai venisem, și ăsta a fost marele noroc pe care l-am avut, că am nimerit cu câțiva oameni care cântă și vor să facă asta, în același an sau în aceeași generație, să zicem, dar de atunci au tot apărut și ceea ce avem acum chiar se poate numi o scenă de jazz tânără. Și chiar se întâmplă lucruri. Diferența este foarte mare, dar există gap-ul ăsta între generații pentru că după revoluție moda era să pleci și toată lumea a plecat și noi suntem singurii care n-au plecat. E ca un efect de snowball, când există un fulg la care o să se tot strângă alți fulgi și o să formeze un bulgăre și până la urmă toți facem un om de zăpadă, cam asta se întâmplă acum. Unii s-au întors din alte țări, au mai apărut alții acum, în sfârșit, avem o generație și mai tânără decât noi –  ceea ce mă bucură foarte mult – și care sunt dornici să facă… Lucrurile se schimbă în bine încet-încet.

Adrian Lăcătuș: Foarte interesante observații. Cred că sunt utile și pentru noi, să mai cunoaștem ce se întâmplă în jazzul actual și în afara muzicii. Mulțumim foarte mult încă o dată, Michael Acker și Albert Tajti!

Michael Acker & Albert Tajti: Mulțumim foarte mult.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *