Mircea Ionescu | Zei mici

Absurdul rafinat

„Când i-am văzut atunci am știut fiecare cine e.

Am știut că sunt cei de la 40 de grade și-o linie (...)”

Leonid Dimov

Cine citește câte ceva despre somn și vis va observa că subiectul este încă unul deschis; din punct de vedere biologic știm de ce dormim, dar visul este încă un mister. Petrecem o treime din viața noastră în somn, această transă catatonică unde regenerarea se produce. Starea fizică de trezie e cea care consumă energia. Se poate argumenta că situația optimă a vieții este somnul, starea de veghe e ca o asfixiere, pare o scufundare într-o materie înecăcioasă care deteriorează și uzează corpul uman. “We are such stuff / As dreams are made on, and our little life / Is rounded with a sleep.”, sintagma shakespeariană introduce subtil și un paradox. Nu numai că viața ar fi o iluzie, dar poate e chiar iluzia visului cuiva. Nu noi visăm ceva, visul poate nu este al nostru, poate că suntem visați, matrixul realității e proiecția nocturnă a cuiva de dincolo de somn. Artiștii au găsit că starea onirică e o cale regală către ceva mai adânc, dar și în anumite epoci istorice s-a crezut la fel. Ba chiar felul cum a fost înțeleasă starea hipnică în anumite perioade a coincis cu un anumit tip de secularizare a societății. În vremurile de început, visul era un alt tărâm, la fel de plauzibil și real ca și cel al stării de veghe. Omul se simțea prins între cele două locuiri, un vameș pierdut, schizoid din proiect, navigând ape abisale tulburi și revenind înapoi în lumea luminii și a timpului cursiv. Somnul era teritoriul zeilor, iar glasul lor se făcea auzit pe frecvența visului care avea de cele mai multe ori caracter profetic. Există opinii antropologice cum că primele desene rupestre erau proiecții ale semnalelor lumii de dincolo, lumea nocturnă a umbrelor semnificative. Încet, încet, istoria desacralizantă a domesticit și lumea lui Morfeu. Prima retragere a caracterului profetic al viselor e realizată de creștinism dintr-o încercare de a se pune la adăpost de falșii profeți. Doar oamenii aleși de Dumnezeu vor avea vise profetice, nu oricine, frecvența radio s-a “etatizat”. Cel care dă licențe de exploatare a devenit Sfântul Scaun sau alte sfinte scaune autocefale. Iluminismul aruncă visele la coșul istoriei, ele sunt practic acei demoni instinctuali care stau în calea apoteozei rațiunii. Cum refulatul are tendința de a se răzbuna, istoria în numele Rațiunii se scrie cu un instrument sângeros - ghilotina. Începutul secolului 20 repune în drepturi visul. Îl atașează însă individului ca proces fizic. Iar dinamicii sufletului i se va zice psihic. Negocierea inițială între două lumi a omului neolitic este repusă în joc aici, în psihologia abisală, însă cele două tărâmuri îți aparțin, e o afacere personală pe care ești invitat s-o rezolvi tu prin conștientizare și pentru care există profesioniști cu patalamale care te pot ajuta. Secularizarea e completă. Și totuși, visul se încăpățânează să reziste prin artă care produce în continuu o mișcare de rezistență împotriva dezvrăjirii lumii. Practic arta este contra-reacția în fața filosofiei. Tot ce transformă în profan și contingent filosofia modernă, arta o recompune într-un colaj remistificat.

În expoziția „Toate dorințele” a lui Mircea Ionescu pe care am organizat-o la galeria H’art am avut ocazia să observ limitele artei care se hrănește din vis. E vorba de interacțiunea acestei arte cu noua societatea bravă. Pe la începutul expoziției am primit o vizită de la o tânără doamnă care tocmai organiza un tur binevenit al galeriilor. Mi-a cerut imagini cu ce face Mircea, artistul fiind la prima expoziție la H’art. M-am conformat însă am primit un răspuns cum că nu poate posta acea imagine pe net. Întreb de ce. Îmi răspunde că nu e de acord cu ce se petrece în lucrare. Lucrarea este o acuarelă care înfățișează o siluetă de bărbat în flăcări în registrul superior iar în cel inferior vedem o femeie care pare că e întinsă într-o subterană, poate o cavernă, poate un mormânt, are o poziție ce aduce cu Venus pudica. Lângă silueta masculină e un câine-cerber albastru. Întreb ce i se pare intolerabil la lucrare. Mi se răspunde: poziția de subordonare a femeii față de bărbat. Uau! Zic, totuși, este o artă onirică, cum s-o judecăm după aceste criterii? E ca și cum ai judeca visele după considerente morale… Plus că, pentru mine, cel puțin, acest tip de „subordonare” nu era de loc evidentă. În fine, această întâmplare e un pretext de a vorbi despre felul cum arta este ultimul refugiu al libertății sufletului dincolo de pușcăria corpului și a societății. când artistul se pune pe sine în joc și încearcă să se autocunoască dincolo de parametrii colectivității, sufletul are puține uși de acces. Una dintre ele este calea morfeică. În momentul când privirea literală (privirea totalitaristă după părerea mea) va lua la puricat și visele va veni din nou vremea samizdatelor și a micilor celule anarhiste underground. Dar să revenim la arta lui Mircea Ionescu. Iată o scurtă prezentare a procesului pe care și-o face chiar artistul: „Găsesc satisfacție în a crea imagini ce nu reflecta nimic real și înconjurător și care au conexiuni, pe care eu doar le facilitez și nu le construiesc efectiv, din resursele Subconștientului meu – cel cu care m-am născut și pe care mereu l-am dezvoltat asimilând mii de imagini bogate emoțional din ceea ce am văzut sau din ce mi-am închipuit, din ce am citit sau din muzica ce o ascult. Din această perspectivă doresc ca desenele, compozițiile și personajele mele sa fie primordiale, rudimentare, universal umane, ce sunt în fapt provocări mentale înțesate de simboluri. Sunt conștient deci că atâtea obiecte sau imagini ce le folosesc au încărcătură simbolică, dar în nicio compoziție nu doresc să comunic direct ceva anume cu acestea; absurdul rafinat este preocuparea mea, căci aceasta are un acces mai adânc, la aprecierea subconștientă decât orice poveste oricât de bine concepută ar fi, de este realizată pe principii raționale și controlate conștient.” Absurdul rafinat este cuvântul cheie. Deci procesul este unul care apelează la subconștient și, precum ne învață psihanaliștii că funcționează visul, se produce o transfigurare simbolică acolo a unui conținut mai adânc, poate inavuabil, poate abisal uman, poate arhaic colectiv. Oricum ar fi, în acest tip de autocunoaștere personală artistul se comportă ca un pescar ce nu e complet scufundat în valurile hipnozei halucinante a visului dar nici nu disecă rațional ce pescuiește din această reflexie intuitivă. E o situare psihopompă, o plasare la limita dintre vis și trezie. Iar lucrările care rezultă au stranietatea ambiguă a unei narativități posibile. Însă dacă te uiți mai atent, nimic din ce e înfățișat nu e posibil decât poate în altă lume. Acuarela fiind o tehnică de apă, are un caracter calofil, tot grotescul situațiilor onirice e temperat de plasticitatea apoasă a pigmentului. În lucrările pe bază de apă se iubește, se zâmbește fără ochi, valurile de culori produc golemi, se privește exoftalmic, florile sunt mărăcini ambigui, se aleargă, se aleargă, se aleargă, din portaluri apar femei, pomii parcă au vene înflăcărate, bărbații sunt sumbri și fără ochi sau au ochi exoftalmic-mistici, pereții palpită și sunt bântuiți de fantome ce aduc cu dragonii, plantele sunt flăcări, casa e în flăcări, omul e în flăcări. În Arcadia nu e bine. Desenele nu mai prezintă acel îndulcitor plastic, artistul potențează amarul până la extrem. Care tot un fel de dulce insuportabil este. Desenele îl invocă pe Hieronymus Bosch, teratologicul e mult mai pronunțat, se produc agresiuni, canibalisme, crime, se flirtează și se face sex. Se face sex în grote, în balcoane, cu roboți, în plin fuleu sau îmbrăcați, dezbrăcați lângă un craniu, lângă plante carnivore sau în prezența diavolului.

Sigur că procedeul artei lui M.I. e unul de filiație suprarealistă, se știe că apariția psihanalizei a avut ecou în operele gintei lui Breton. Un reflex curatorial de școală generală pe care l-am tot auzit prin breaslă este acela de a pune în joc criteriul noului. S-a mai făcut. Sigur, dragi curatori lipsiți de imaginație, s-a mai mâncat, s-a mai iubit, s-a mai trăit. Dar nu de către toată lumea. Și niciodată la fel. Arta lui Mircea Ionescu este aceea de a capta conglomeratele absurde și rafinate din zona abisală pe care o frecventăm cu toții, dar pe care o ignorăm de cele mai multe ori. E o reamintire a celeilalte lumi. Extaz, lux și voluptate. Și multă, multă frumusețe.

Dan Popescu

Mircea Ionescu (n. 1967) trăiește și lucrează în Brașov. Cu un traseu de autodidact, din anii 2000 se dedică din ce în ce mai mult vocației care-l obsedează dar îl și echilibrează. Lucrează în special în acuarelă sau în guașă, dar face și desene spectaculoase în tuș. Până în 2022 și-a semnat lucrările și expozițiile din Brașov cu pseudonimul Maxim Ivănescu.

Vernisajul va avea loc marți, 6 iunie, iar expoziția poate fi vizitată până pe data de 5 iulie.

Intrarea este liberă.